Camera 203

Nu sunt genul care să-și verse viața pe tavă apropiaților. N-am fost niciodată așa. Când trec printr-o perioadă mai delicată, nu vreau să vorbesc cu nimeni despre asta. Pentru că în fond, nu interesează pe nimeni. Dar nu de asta neapărat. Am aflat anul trecut că are de-a face cu ceva din copilărie, undeva între clasa I și a VIII-a. Și când zic ceva, mă refer la mare parte din viața de atunci. Am fost premiant în fiecare an din scoala primară, olimpic în fiecare an din gimnaziu. Adică cel mai bun din județ la materia respectivă, an de an. Ai mei dragi părinți, bine intenționati, au ridicat ștafeta sus de tot. Profesorii mei erau foarte încântați de asta și plusau și ei. Și la fel cum știam și eu, și ei știau că nu e prea sus. Nu e niciodata prea sus. Ceea ce este încă valabil în orice moment din viața noastră...

If you set your aim high enough and fail, you've failed above everyone else's success.

Încă îi admir pe profesori. Vin zi de zi la școală și își dedică viața pentru ca tu să ajungi cineva în lume. Nu vor vedea niciodată America, unii nu vor ieși niciodată din țara, nu vor avea un iaht, nu vor bea Moet și nu vor construi companii. Nu vor schimba industrii, nu vor inventa și nu vor inova nimic. Sunt prost plătiți și fumează ca pădurile africane când iau foc. Când te duci în cancelarie cu coada între picioare ei deja știu că vei inventa o scuză penibilă ca să te duci să te-mbeți cu colegii. Unii dintre ei n-au copii și nici nu vor avea vreodată. Ei sunt acolo, cu rate peste rate la bancă, un apartament comunist, multe fire albe și riduri, la datorie pentru ca fiecare generație să facă o diferență în lume. Și îi admir, respect și le mulțumesc pentru asta. Și cît timp suntem în școală, nu ne gândim decât cum să-i fraierim, cum să copiem mai bine și cum să chiulim mai mult.

Asta pentru mine s-a tradus automat în a-mi construi o mască, o imagine de om, foarte tânăr de altfel, care să fie acolo, la standardele respective. Sus de tot. Dar eram și eu copil. Aveam dorințe, temeri, plângeam și eu cu perna în brațe pentru că colega dintr-o clasă mai mare mi-a dat de înțeles că nu e interesata de mine. Da, Camelia, îți mulțumesc că ai facut-o cât mai diplomat cu putință, dar pentru mine, cu universul meu mic, tot am făcut implozie. Așă ce nu vorbeam cu nimeni despre problemele mele. Că de, aveam o imagine de construit și întreținut. Anii au trecut și eu am rămas tot așa, cu masca respectivă bine impregnată în comportament.

Dar tot ce se întampla în școală, în copilărie, e ca și un experiment într-un laborator. Abia când ieși în lume și vezi cum merg lucrurile, îți dai seama că poți obține rezultate mai bune făcand lucrurile un pic altfel. Fast-forward câțiva ani înainte, am aflat ce e dragostea împărtășita. Cum e să-ți bată inima până îți flutură bluza pe tine am aflat de la Cami, dar ce înseamnă iubirea adevarată, sexul si nebuniile pe care le poți face în cuplu, am aflat un pic mai târziu de la viitoarea fostă soție. Dar tot nu puteam să vorbesc liber despre problemele sufletești pe care le aveam.

Au urmat ani bun de căsnicie, de vise și împliniri, de bucurii și supărări, certuri și împăcări. Zile și nopți de lapte și miere, plimbări și mângâieri de toate felurile, inclusiv sex sălbatic, cu țipete și zgârieturi. Pentru că știm cu toții că pe lângă tandrețe și romantism, vin și momentele alea în care pur și simplu vrei să-ți descarci toate instinctele primare cu care te-a înzestrat ADN-ul. Ca să nu zic mama natură, ștoarfa aia care ne-a înzestrat cu hormoni ce ne fac pe noi bărbații și pe voi femeile în egală măsură, să gândim cu puța în loc de creier. Și da, "gândim" e o exagerare în contextul acesta. Dar pot să înțeleg asta, fără hormoni am fi ultima generație de Pământeni.

Revenind, îți pot spune că acum doi ani puteam să-ți desenez pe foaie exact ce vreau să se întample în următorii 10 ani, și cum. Prin prisma profilului real pe care l-am tot urmat, am fost omul cu planul. Organizat. „Acolo vreau sa ajung și aceștia sunt pasii.” Bineînțeles că au fost diverse ramificații, dar e normal, prinzi oportunitățile din mers. Vreme de 30 ani, trăiam cu planul făcut, mergeam împreună pe drumul nostru. Am aflat secretul succesului și atât mi-a trebuit. Nu mai există absolut nimic care să mă împiedice să ajung acolo unde vreau să ajung. Mai bine zis care să ne împiedice. Pentru că eram doi. Doar că n-am prevazut niciodată că acolo unde vream să ajungem se poate evapora mai simplu decât s-a materializat la începuturi. Într-o oarecare zi de 10 martie, s-a dus dracu' tot viitorul. M-am lovit de un pseudo-zid așa de tare, că m-a durut luni de zile.

Încă nu știu dacă atunci am murit sau atunci am înviat. Tind să cred că ambele. Drept este că nu mai vad nimic mai departe de 2-3 luni. M-am obișnuit să mă bucur de fiecare zi, fie ea bună, fie ea proastă. În viața de cuplu e mai greu să ai zile proaste consecutive. Jumatatea ta nu te va lăsa. Dar când ești singur, ești singurul responsabil pentru fericirea ta. Am o impresie vagă despre ce voi face luna asta, dar nu am habar ce voi face luna viitoare sau anul viitor. Știu doar ce îmi doresc sa fac și că nu ezit să fac ce-mi doresc.

Iar luna asta mi-am dorit să merg la munte. Și nu așa. Ci singur. Și nu oriunde. Ci unde nu există nici urmă de semnal GSM, GPRS, 3G, 4G, WiFi sau orice alt fel de semnal decât radio. Așa că am avut partea de urmatoarea conversație interesantă cu cel puțin câtiva oameni care au aflat de planul meu:

- Ce faci în weekend?
- Merg la munte.
- Ce tare! Distracție!! Cu cine mergi?
- Cu nimeni. Singur.
- ....(confuzie totală)... Singur?!
- Da, singur.
- De ce? De ce ai face asta? Cum să mergi singur la munte?
- Așa.
- Tare... Păi... distracție!
- ...(eu, confuz)... cum.. distracție?
(M-am gandit bine și nu țin minte să ma fi distrat vreodată de unul singur).

Ce este așa în neregulă să mergi la munte singur? Am realizat cândva mai demult la ceva conferință de la Noua Acropola că fericirea adevarată este în noi înșine. Că orice pe lumea asta nu este defapt al nostru, atâta timp cât ne poate fi luat, cu sau fără voia noastră. Singurul lucru cu adevarat al nostru este sufletul nostru. Ce este în noi, în inima noastră, în mintea noastră, este cu adevarat al nostru și nu ne poate fi luat. E singura noastră avere și e suma experiențelor și trăirilor pe care le avem. Suma interacțiunilor cu oameni și lumi. Cu vise și greutăți, pe care le întâmpinăm cu mai mult sau mai puțin entuziasm. Dar să revenim.

Ajung la cabană, mă cazez, cobor să servesc cina. Cele două doamne, pe la 50 de ani, care aveau grijă de cabană, stăteau și se uitau nedumerite la mine cum mă uit prin meniu să văd ce am poftă să mănânc. Una din ele își face curaj și întreabă...

- ...Păi și... doamna?
- Doamna nu este, răspund eu. Aș mai fi adăugat și că doamna a plecat cu un alt domn acum ceva vreme, dar m-am abținut. Ar fi fost răutăcios din partea mea și nu de asta eram acolo.
- ... Pfuuu... noi ne-așteptam să coboare și doamna.
- Nu, sunt doar eu.

Aparent, am făcut ceva nemai-auzit. Dar nu-mi pasă. A încetat să-mi pese "ce zice lumea" acum multă vreme. Așa de tare mi se flutură de ce zice lumea că mi se usucă parul instant dupa ce ma spăl pe cap. Sunt cazat în camera 203, sunt singurul client weekendul acesta în toată cabana și absolut nimic nu mă poate deranja. Mă pot auzi gândind. "Me time". Am terminat de citit "Suge-o, Ramona!" și ma gândesc cu dezamăgire că mâine trebuie să mă întorc spre casă. Dar, uneori, îmi vine să mă urc în mașină și să conduc pâna la capătul Pâmantului. Caut ceva. Nu știu ce caut dar sunt convins că-mi voi da seama atunci când îl voi găsi. Ca și când mergi să-ți cumperi pantaloni și vezi o geacă care știi că te va îmbrățișa ca iubita ta când nu te-a văzut de două luni.

Plecarea de la locul de muncă unde lucram până în luna mai îmi pare cea mai bună decizie de anul acesta. E o senzație de libertate așa de mare că mă simt ca un absolvent cand a terminat școala. „Wow! Acum ce urmează?!” Suntem așa de bine angrenați în motorul societății încât pur și simplu ne mai trebuie și câte un moment de respiro. Un moment în care să ne ridicam deasupra „pădurii” și să vedem imaginea de ansamblu. Cine suntem și încotro mergem. Pentru că în restul timpului suntem prea ocupați scrijelind copaci, construind poteci sau fugind de un mistreț sau o fantomă a trecutului.

Tot ce realizăm în viață este rezultatul ambiției și oportunităților, pe care, la urma urmei, tot noi ni le facem. Nimeni nu e "norocos". Norocul ni-l facem. Societatea ne vrea lași. Dar nu ne spune asta. Ne spune "Fii precaut, ia în calcul toate aspectele!". Așa și parinții nostri ne invață să punem răul înainte. Dar eu nu mai pun răul înainte de mult timp. Pun binele înainte, pentru că binele este ceea ce-mi doresc. Și da, există momentele alea în care nu mai poți de bine, încât faci ceva să sabotezi tot binele din care te-nfrupți. Uită-te un pic în jur și spune-mi că nu e așa. Uită-te la vedete sau artiști faimoși. Nu se pot abține să nu o „dea de gard” mai devreme sau mai târziu. Și nu așa ocazional și delicat, ci de mai multe ori și cu invitație la Kanal D în platou și numeroase apariții în Libertatea, Click și Wow Biz. Așa facem fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu, la o scară mai mică sau mai mare. Întotdeuna apare acea ispită, acea iluzie despre ce ar fi "cool" să facem, acea senzație despre ce înseamnă fericirea și ce avem de făcut ca să o obținem. Sau să o întreținem.

Așa că acum am să-mi comand o sticlă de vin. Și o să fac ce am chef să fac. Ce simt. Ce vreau. Așa ar trebui să faci și tu! Nu primești niciodată un premiu că ai fost ascultător și ai făcut ce ți s-a zis.