Despre nimic în mod special

Îmi place să scriu. Vărsându-mi gândurile pe hârtie, se aranjează într-un mod coerent și în mintea mea. Când aveam vreo 15 ani, citeam absolut orice carte S.F. care-mi intra în mână. Mă fascina necontenit imensitatea posibilităților tehnologice, a universurilor paralele, a variațiilor istorice ce construiau lumi complet diferite de ce vedem azi, dar nu imposibile. Asta mi-a indus și mie la un moment dat pofta de a scrie.

Așa că am scris o mică nuvelă SF, cu mintea mea de 15 ani, pe care au citit-o în total maxim 5 oameni. Undeva în adâncul sufletului meu, mi-e rușine să o recitesc, tocmai pentru că eu de la 32 ani sunt foarte diferit de eu la 15 ani. Și n-am încetat să cred că va veni o zi în care o voi re-edita.

Dar n-am mai scris. Pentru că viață, pentru că timp. Și când zic timp, mă refer la prioritizarea lui, pentru că toți avem același numar de minute la dispoziție, în fiecare zi. Și nu cred că scrisul, sau darul de a scrie vine din ceva genetic moștenit. Este, ca orice altă îndeletnicire, ceva ce se dobândește prin exercițiu.

Și când scrii, te deschizi. Ești dintr-o dată vulnerabil la toate criticile de pe lume. Unele mai puțin constructive decât altele. Ceea ce ne face în mod natural să evitam. Să evitam să scriem, să evitam să construim ceva. Frica de critică e la fel de înfricoșătoare ca cea de refuz, de eșuare în ceea ce ne dorim să facem. Și prietenii noștri știu asta. De asta le arătăm ceva ce am făcut, și ei, că să nu ne facă praf sentimentele și încrederea în sine, vor zice "Wow! Ce tare!" chiar dacă li se pare un bullshit total. Și asta, în mod surprinzător, chiar ne face bine. Pentru că dacă prietenii noștri ar fi sinceri cu noi, toate tentativele de a realiza ceva în viață s-ar solda cu un trist abandon mai devreme decât ne-am fi așteptat.

Într-o vreme aveam un blog. Că - na - era la modă pe-atunci, prin anii 2000. Apoi nu l-am mai întreținut, iar apoi l-am șters. Am învățat foarte mult de-atunci, am crescut, am făcut lucruri minunate dar și greșeli uriașe. Și întotdeauna, deși am vrut să împărtășesc cumva învățăturile și învățămintele pe care le-am dobândit, n-am știut niciodată cum să abstractizez lucrul asta. Să spun lucrurilor pe nume fără să dau nume. Și, în plus, multă vreme nu m-am simțit vrednic să spun altor oameni ceva care să nu le consume timpul degeaba. Mi s-a părut întotdeauna că dacă nu ai ceva important de spus, nu spune.

Dar pentru că singurul lucru constant în lume este schimbarea, m-am răzgândit.

Așa că am să scriu.

Pentru că fiecare zi contează, pentru că viața e un drum, o călătorie. Pentru că scriu pentru mine în primul rând. Pentru că peste mulți ani, va veni o vreme în care eu, personal, nu voi mai fi. Dar tot ce am clădit pe parcursul vieții, toate emoțiile pe care le-am declanșat în ceilalți, toate amintirele pe care le-am construit, toate sufletele pe care le voi fi atins într-un fel sau altul, vor rămâne. Și nu-mi doresc nimic mai mult de atât.

Suntem atât de cuprinși de grijile zilei de mâine, încât uităm să trăim azi. Iar azi e cea mai importantă zi din toate cele ce urmează. Pentru că azi nu mai vine niciodată. Tot ce fac sau nu fac astăzi va rămâne așa.

Probabil a devenit destul de comod să amânăm viața, să ne concentrăm pe muncă, cu gândul la weekend, la planul pe care ni l-am făcut și care ne va asigura inevitabil împlinirea pe care o căutăm. Și o tot căutăm. Și căutăm.

Iar astăzi sunt mulțumit de mine. Nu pentru că mi-am terminat sau nu treaba. Ci pentru că am scris.