Să te rogi nu înseamnă să ceri

Când ești copil, ești învățat să te rogi la Dumnezeu pentru orice ai nevoie. Sau crezi că ai nevoie. Că tu, neprihănit cum ești, o să primești exact ce meriți, dar dacă te rogi sincer și apăsat, ai șanse mai mari să primești ce ceri. Așa că, evident, am făcut asta multă vreme. Mai bine de jumatate din viață. Mergeam la mânăstiri și mă rugam pentru tot ce credeam eu că e mai bun și mai pur pe lume. Că doar nu o să te rogi să vină o blondă bună cu sânii mari să te fută până nu mai știi cum te cheamă. Te rogi ca lucrurile să fie un pic mai bune decât sunt. Să ai cele necesare pentru un trai decent. Să fii sănătos, și tu și prietenii tăi. Și ca cei care nu mai sunt printre noi să fie și ei bine, oriunde ar fi. Te rogi pentru pace, atât în sufletul tău, cât și în jurul tau. Și am făcut asta. Până când n-am mai facut asta. Deși cred mai tare în extratereștrii decât în Dumnezeu, nu mă pot declara ateu. Sunt convins că există lucruri dincolo de ce vedem și ce auzim, dincolo din ce simțim. Și când zic "simțim", mă refer la ce mai simțim. Rutina de zi cu zi ne face să simțim doar palpabilul. Iar Dumnezeu nu e palpabil la modul pragmatic. Deci da, există Dumnezeu, chiar dacă nu e acel moș cu barbă care face și desface în cer și pe Pământ. Și, din nefericire, Dumnezeu e și acea scuză pe care tot mai mulți o folosesc ca să omoare, să dărame și să pornească războaie. Dar divagam de la subiect.

Am încetat să mă rog pentru că atunci când mă rog să primesc ceva, sau să se întample ceva, e ca și cum parte din responsabilitatea de a face acel lucru posibil, este împărțită. „Dă Doamne să ajung acasă cu mașina întreagă”. E clar că nu mai trebuie să verific presiunea în roți și uleiul, nu? Mă ajută Dumnezeu. Nu! Este sută la sută responsabilitatea mea. Suntem aproape în totalitate responsabili pentru binele sau răul nostru. Nu ne ajută nimeni. Mai ciudat este când ne rugăm la sfinți. Ne rugăm la posibile spirite care au existat acum multa vreme și poate mai bântuie prin lume, gata să ne facă nouă poftele? Nu. Cel puțin așa cred eu.

În schimb, de fiecare data când intru într-o biserică sau o mânăstire, sunt acolo pentru recunoștință. Este momentul în care sunt recunoscator pentru tot ce am, tot ce sunt, tot ce am făcut și chiar pentru tot ce voi face. Pentru ca voi putea face. Este o mulțumire adesată infinitului, puterii creației, universului. Lui Dumnezeu. Prea multe lucruri le luăm de gratis și uităm să fim recunoscători. Fals? Ia o foaie și scrie o sută de lucruri pentru care ești recunoscător. Nu vei ajunge nici la 50. Sorry, dar suntem ființe prea egoiste și ignorante ca să putem identifica o sută de lucruri pentru care suntem recunoscători. Și dacă nu există o sută de lucruri în viața noastră pentru care să fim recunoscători, înseamnă ca fie avem doar 3 anișori, fie suntem complet nerecunoscători și considerăm ca totul se cuvinte. Că universul se învarte în jurul nostru și ne pune pe tava totul. Dar nu sunt recunoscator doar atunci. Sunt și când merg cu mașina pe câmp și afară e soare și frumos, cobor geamul și scot mâna pe geam, să simt vântul cum se joacă printre degetele mele, prin parul meu. Și sunt recunoscător. Pentru soare, pentru cerul albastru, pentru mașina pe care imi permit să o conduc, pentru motorina din rezervor, pentru drumurile bune, pentru sănătatea mea, pentru viața pe care o duc, pentru lanurile de grau, pentru aerul curat pe care îl respir. Pentru muzica bună care-mi descantă urechile, pentru trecutul frumos pe care l-am trăit și pentru viitorul strălucit spre care mă îndrept. Sunt deja mai bine de zece, așa-i?