O mie de stări

Pentru un motiv, probabil bine intemeiat, suntem predispuși la a avea vreo mie de stări. Când ai un viitor prestabilit (de tine în principal), cu mulți alți oameni legați de acel viitor, lucrurile par mai clare. Dar numarul de stări nu se reduce nici atunci. Încerc să mă gândesc la vreo persoană pe care o cunosc care a fost constantă de-a lungul anilor și nu-mi vine niciuna în minte.

De asta majoritatea planurilor nu sunt duse la bun sfarsit. Pentru că azi vrei ceva și mâine vrei altceva. Și chiar dacă încerci să ții cu dinții de plan, există acea parte din tine care îți sabotează intențiile.

De asta nimic nu durează la nesfârșit. Totul se schimbă, inclusiv sentimentele și dorințele noastre. De bine sau de rău, suntem schimbători ca și vremea. Deseori nu arătăm asta celor din jur. Uneori chiar reușim. Pentru că societatea te vrea ”de fier”. Pentru că societatea spune că vulnerabilitatea este un defect. Ca un coș pe față. Dă-i cu fond de ten! Scoate-l! Fă ceva! Nu se poate să arăți că ești vulnerabil pentru ca atunci pari slab. Nimeni nu te vrea dacă pari instabil.

Și-atunci revine în discuție dualitatea stărilor. O parte din tine vrea echilibru. O parte vrea dezechilibru total. Cum îți găsești echilibrul? Nu știu. Trebuie să-ți găsești echilibrul? Nu știu. Încă încerc să mă decid dacă vreau să știu.

Spunea cineva într-o zi cu soare ”Știm foarte bine cum să construim noul iPhone, dar nu știm mare lucru despre sentimentele pe care le trăim zi de zi.” Și cam așa-i.

Și între noi fie vorba, societatea nu te vrea deștept și descurcăreț. Nu te vrea în afara zonei de confort. Vrea să stai cuminte, să mergi la servici și acasă, să cumperi și să consumi tot ce-ți dă ea. Pentru că dacă toți oamenii ar fi Bruce Wayne, marile puteri ale lumii n-ar mai putea înflori pe spatele lor. În destul de multe filme am văzut menționat în mod clar și direct un principiu îngrijorător, dacă nu strigător la cer...

Pentru ca puțini oameni să se bucure de bogății este necesar ca o grămadă de oameni să trăiacă în sărăcie.

Mă întreb: oare, în acest context, acea parte din noi care caută echilibrul nu este defapt societatea, care te vrea la locul tau? Care vrea să-ți dorești acel job de la 8 la 5, un credit pe 30 ani și abonamentul la cablu TV? Când mergi pe stradă și îți vine deodata să cânți și să strigi, de bucurie sau de supărare, nu este societatea care te face să te gândești înainte ”ce-ar zice lumea?”.

Încerc să-mi imaginez o lume în care fiecare face tot ce-și dorește cu adevărat. În care facem exact ce simțim. În care ne comportăm doar după starea pe care o avem. În care nu ne plângem de nimic, pentru că orice nu ne convine, facem ceva ca să schimbăm acel lucru. Ar fi o lume ideală? Sau ar fi haos total?